Din ochii mei: iulie 2010

Departe de murmurul oraşului, într-un mediu ostil agitației, masivul Bucegi rămâne unul din cei mai vizitați munți din România datorită localizării lor precum și a renumelui pe care presa i l-a creat în ultimii ani. Reușește sa facă acest lucru nu doar prin frumusețea sa unica, pe care fiecare masiv o are, ci și prin activitățile variate pe care le oferă de la trasee montane si pana la downhill.

Rămâne în același timp un masiv pentru toate buzunarele, un masiv pentru iubitorii de natură dar și pentru iubitorii de fițe.

Câți dintre voi ( cei din București sau Ploiești) nu v-ați urcat în primul tren și ați dat la nas 50 de mii cum era pe vremuri? Câți dintre voi nu v-ați saturat cel putin odată de rutina zilnica si directia finala a fost muntele?

Sunt multe de povestit dar scopul acestui articol este de a vă prezenta masivul Bucegi din ochii unui iubitor de natură.

Fugit împreună cu un fost coleg de liceu către Sinaia, hotărâți să ajungem la Cota 2000, locul în care omul poate să atingă cel mai uşor norii, luand-o de dimineata din loc, ajungem in statiunea dorita in jurul orei 11.

In cinstea sosirii noastre soarele si-a trimis razele catre noi dandu-ne o impresie de bun venit.

Puterea soarelui ne-a determinat pe mine si pe Gabi, colegul meu de calatorie, sa ne dam pe fata cu lotiune de plaja.

Pregatiti in totalitate de viitorul drum, o luam usor spre Cota 2000. In drumul nostru ne imprietenim cu un strasnic locuitor al zonei, un catelus.

Poate inca o data, acest caine mi-a demonstrat definitia termenului loialitate si in final nepasarea caracterului uman.

Acest caine a mers cu noi pana la cota 2000 si de multe ori ne-a dat tonul la urcat. Zburda in fata noastra dandu-ne un fel de electrosocuri pentru a porni mai cu spor. A mers cu noi si cand a vazut zapada s-a bucurat ca un copil de 3 ani care pune prima oara mana pe fulgii mari de nea.

Singura lui rasplata a fost 2 sandvișuri care nu cred ca ii acopereau nici jumate din efortul depus.Pe la jumatatea drumului vremea s-a schimbat iar din soarele acela atotprimitor nu a ramas decat amintirea sa. Ploaia a pus repede stapanire iar pe noi ne-a obligat sa stam o vreme la adapost.

Dupa un scurt timp ploaia se opreste dandu-ne posibilitatea sa ne continuam drumul. Intalnindu-ne cu un grup de elevi dornici ca si noi sa ajunga la cota, avem un drum comun in care descoperim cum norii se formeaza printre picioarele noastre.

Avand o conditie fizica mai buna decat a celuilalt grup, urcam culmile mult mai repede lasandu-i in urma.

Cu capul printre nori si cu ochii cat cepele pentru a nu pierde ceva important ajungem aproape de cabana Miorita.

Drumul nu a fost greu dar faptul ca furtuna venea cu pasi grabiti ne obliga sa coboram imediat inapoi spre orasul Sinaia.

Pana la Cota 1400 avem parte doar de ploaie torentiala si multa ceata. Trebuia sa pastram randul aproape pentru a nu ne pierde unul de celalalt iar marcajele se disingeau cu greu.

Uzi din cap pana in picioare un domn se ofera sa ne coboare pana in fata garii de unde urmeaza sa luam trenul.

Din nefericire la cota 1400 ne despartim intr-un mod deplorabil de prietenul nostru catelusul care, fericit ca ne-am urcat in masina, sare pe bancheta din spate. Cu regret in inima si cu o tristete pe fata mea sunt obligat sa il dau jos si sa imi iau ramas bun de la el.

Pe curand prietene!

Mai jos pun cateva poze din timpul excursiei: